Arhiva

Archive for the ‘Franturi’ Category

Spune-mi ca…

1 Noiembrie 2010 4 comentarii

 

In genere, tidem sa interiorizam, sa retinem, sa ne oprim asupra cuvintelor, propozitiilor, frazelor, ideilor, gandurilor ce au o semnificatie, importanta, capata o conotatie pentru noi. Noi cititorii, suntem cei care receptam si interiorizam sau nu, suntem partenerii scriitorului, autorului ce parca ne conduce intr-un dans in care ne lasam condusi sau preluam conducerea, mai mult sau mai putin voit. Deseori, cuvintele ascund mesaje si incercam sa transmitem ceea ce simtim, atunci cand le asezam pe foaie si le lasam sa curga, sa-si impleteasca semnificatiile… De cele mai multe ori, cautam sa oferim si sa impartasim din trairile, simtirile si gandurile noastre, alteori incercam sa culegem din gandurile celorlalti, o raza, o speranta….

Cuvantul…Si Biblia face referire la el si intr-un mod impresionant si impunator: “cuvantul a fost primul”… Da, intr-adevar, cuvintele sunt cele mai usor de rostit si greu in acelasi timp. As vrea sa le pot rosti asa cum le astern, as vrea sa le pot da un inteles abstract si complicat, decat simplitatea pe care o redau de fapt, as vrea sa intru intr-un joc al contotatiilor figurative si sa joc chiar o piesa de teatru prin ele, as vrea sa pot picta chipuri si sa induc gandurile in personaje si masti interpretative, as vrea..insa nu pot decat sa le redau si atat, asteptand acea raza, speranta….. :

Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul – Octavian Paler

Anunțuri
Categorii:Franturi

Speranta

12 Octombrie 2010 3 comentarii

Speranta nu este decat un sarlatan care ne inseala neincetat; si pentru mine fericirea n-a inceput decat atunci cand am pierdut speranta. As pune bucuros pe poarta paradisului versurile pe care Dante le-a pus pe poarta infernului: “Lasati orice speranta, voi care intrati”

 

 

Fascinandu-ma oarecum insemnatatea  acestui termen – speranta, am rasfoit cateva aforisme, citate, texte si articole privind semnificatia lui si m-am oprit asupra scurtei descrieri  a lui Nicolas Chamfort. Majoritatea filozofilor si nu numai, descriu si denumesc speranta ca pe o stare de bine, ce duce catre un efect pozitiv, optimist si fericit pana la urma. Deja cliseul arhicunoscut cu “speranta moare ultima” a devenit oarecum o standardizare a acestor trairi care rezuma speranta de altfel.

Deopotriva Chamfort vede speranta ca pe un “sarlatan care ne inseala neincetat”, ca pe o stare ce odata incheiata, va da curs fericirii, instalarii acesteia.

Tind sa inteleg acest termen ca pe o stare unica, nedefinita de altfel. O stare ce se transpune atat in suflet cat si in mintea, in creierul  uman. Diferita de celelalte trairi cum ar fi sentimentele, afectele sau emotiile, speranta este creata voluntar, voit si indusa de creier asa cum doreste acesta. Credinta in ceva anume, gandurile focalizate si indreptate catre acel ceva cu atata staruninta si vointa, incat speranta ia nastere in sufletul si mintea noastra, ea fiind un amalgam de trairi de altfel: agitatie, disperare, nesiguranta, intristare, iluzie, dezamagire, bucurie s.a.m.d., care nu lasa loc decat de incertitudine si nefericire deopotriva. Chamfort ma duce catre aceasta zona si tind sa imi insusesc cuvintele expuse de catre el. Luand fiecare dintre noi, o situatie practica si veritabila din viata noastra, ne dam seama cum din momentul in care s-a instalat rezultatul pozitiv sau negativ, speranta a disparut, ea a avut rolul sa hraneasca aceasta stare de asteptare, sa o mentina vie si intr-un permanent disconfort. Din momentul in care ea a disparut, s-a instalat linistea, pentru Chamfort chiar fericirea.

Ea isi aduce aportul si beneficiile de a ne intari convingerile si credinta in ceea ce dorim sa se realizeze in viata noastra sau a celorlati, insa efectul benefic si scopul ei principal survin doar in momentul cand ea de fapt va fi eliminata, cand ea de fapt va muri. Aici, consider, ca atunci cand speranta moare ultima, de fapt fericirea isi face aparitia.

Poate ca fiecare dintre noi cunoastem acest aspect mai mult sau mai putin, dar nu am stat niciodata sa il analizam indeaproape si sa realizam ca speranta este de fapt opusul sperantei… La prima “citire” a acestei contradictii ne inducem ideea de absurditate, insa la o analiza indeaproape unde fiecare dintre noi sa isi implice si sufletul in aceasta, vom observa ca de fapt  speranta trebuie sa moara pentru a ajunge acolo unde “speram” de altfel.

In multe cazuri anumite idei, preluate si analizate, devenite cugetari, aforisme sau pur si simplu clisee, la o analiza interioara mai indeaproape termenul este definit prin contradictia cu imaginea sa, ca intr-o oglinda sparta, ca intr-un fenomen de refractie, unde imaginea nu este reflectata si nu ajunge in acelasi punct (ca in cazul fenomenului de reflectie), ci patrunde spatiul de separare si ajunge in punctul opus, dar la o distanta egala cu cea din punctul initial, fiind de fapt identica cu initiala, opusa doar prin situarea acesteia si capatand o conotatie diferita, dar avand la baza aceeasi semnificatie de altfel.

Ma intorc si recitesc fraza ce am exemplificat-o mai sus si ma gandesc ca poate numai eu o sa inteleg ceea ce am vrut sa expim, insa principalul mesaj este ca speranta este oarecum opusul a ceea ce credem noi ca ea semnifica pentru noi sau pentru ceilalti: aici intelegand acceptiunea termenului, descrirea lui si tot ce reprezinta el, si real in viata noastra, cam la fel cum a definit-o si Nicolas Chamfort, iar pentru cei care vor sa imbratiseze fericirea trebuie sa “lase speranta”. Astfel ca, lasati speranta sa moara si pastrati-o vie doar pana cand simtiti ca este momentul sa ii dati drumul…

Categorii:Franturi

Las-o sa iasa…

28 Septembrie 2010 3 comentarii

Femeia si din cenusa se ridica… era o vorba, un citat, o cugetare, un aforism, ceva..nu imi aduc aminte exact de unde l-am cules cu mintea si cu inima in acelasi timp; pur si simplu mi-a ramas intiparit in suflet si imi repet in interiorul meu, de fiecare data cand simt ca ar trebui. Insa pe masura ce imi repet, pe atat mi se incetoseaza privirea, mi se ingreuneaza pleoapele, mi se infierbanta ochii si mi se atinteste privirea catre ceva…si raman pentru cateva secunde agatata undeva…dupa care, grabite imi curg lacrimile pe obraz si ma intreb de ce? de ce trebuie sa se ridice? Nu..pur si simplu vrea sa stea jos, ghemuita, in coltul in care i-a tinut de cald in tot acest timp si pur si simplu vrea sa sta acolo si sa lase sa iasa…poate va iesi…

Cateodata cuvintele isi pierd rostul si sensul…daca as putea  rezuma totul in cateva cuvinte, acestea ar suna cam asa:

Daca va fi o zi ploioasa, nu pot sa fac nimic sa o schimb

Ma pot ruga sa iasa soarele, dar acesta nu va opri ploaia…

Se spune ca o privire face cat o mie de cuvinte…sau lipsa ei…

Categorii:Franturi

Nu am invatat…

19 Septembrie 2010 4 comentarii

Din primele clipe ale existentei noastre, chiar si inainte de a pasi in aceasta lume, cand inca nu suntem decat un suflet si un spirit ce insotesc o materie inca nedefinita, invatam. Din momentul in care respiram si luam contact cu viata celorlalti, parasind-o pe a noastra,  prin plansul unui nou-nascut, invatam. Prin primi pasi pe care reusim sa ii facem, cu genunchii si palmele rosii de la atatea incercari de ne sustine singuri si de la atatea pierderi ale echilibrului, din momentul in care ne ridicam si incercam din nou sa facem primul pas, invatam. Cand pasim pentru prima oara pragul clasei noastre si ne asezam in banca, oferind o floare persoanei ce ne va ramane in suflet pentru toata viata ca primul mentor, invatam. Din primele priviri, din prima strangere de mana, din primul sarut, din prima emotie a unei trairi ce o vei pastra in suflet toata viata, invatam. La primul esec si examen picat, la prima despartire si inima ranita, la prima cearta si descatusare a trairilor adolescentine, la prima lacrima pentru cineva drag, invatam. Cand pasim in viata alaturi de sufletul pereche, cand ea, viata iti este binecuvantata prin minunea nepretuita a primului copil, cand ne cumparam prima casa, primul cuibusor al nostru, invatam. Invatam incontinuu, prin ceea ce vedem in fata noastra, prin ceea ce ne spun ceilalti, prin ceea ce ne arata societatea, invatam prin exemplul celorlalti si nu numai.

Astfel crestem, devenim adulti, pregatiti pentru viata, asa cum o “viata” intreaga, societatea ne-a invatat de altfel. Si traim…

Insa…Insa cand dam de momente dificile in viata noastra, cand pierdem pe cineva drag, cand sufletul ne este atat de mic si nepuntincios incat te simti lipsit de forta de a lupta, cand viata bate cu putere in directia opusa asemenea unui vant puternic prin care incerci sa pasesti inainte si abia reusesti cu pasi mici sau incerci si totusi nu reusesti decat sa ramai pe loc, cand totul in jurul tau isi  pierde din sensul ce il aveai, din ceea ce ai “invatat” o viata intreaga, cand incerci sa te ridici si genunchii si palmele rosii nu mai reusesc sa te sustina asa cum o faceau cand ai pasit prima oara, atunci…atunci cum reusim sa ridicam capul si sa putem privi inainte, cand nimeni nu ne-a invatat cum sa facem asta?…..cand nimeni nu te-a invatat cum sa iti stergi lacrimile, cand nimeni nu te-a invatat cum sa tragi aer in piept si sa ridici capul, cand nimeni nu te-a invatat sa iti opresti inima sa planga, cand nimeni nu te-a invatat sa privesti cerul si nu stelele, cand nimeni nu te-a invatat sa iei doar ceea ce ai nevoie si sa pornesti in drumul tau, cand nimeni nu te-a invatat sa nu iti mai fie frica si sa privesti doar inainte, sa lasi zambetul sa iti lumineze fata, sa lasi destinul sa iti tina de cald…

Am invatat ca nu am invatat multe in viata…

Inchei printr-o poezie a lui Octavian Paler pe care putem fiecare dintre noi sa o completam acolo unde exista si au ramas “spatiile libere”…

Octavian Paler – Avem timp

08 Mai 2006


Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI  sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti  cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Categorii:Franturi

Eu si cu Mine

4 Septembrie 2010 1 comentariu

Voi aborda un subiect sensibil si mult dezbatut de cand e omenirea. Un subiect care a ghidat si format de-alungul evolutiei intreaga omenire, care a condus si a manipulat intr-o oarecare masura fiinta umana, care a starnit controverse, reactii, pareri, a condus catre anumite moduri de viata si conceptii de viata, care s-a nascut din istorie si adevaruri dar si in acelasi timp din nimic: credinta.

Nu voi incerca sa creez eu o definite, nu voi incerca sa redau spusele altora, nu voi incerca sa o atest prin argumente si dovezile concrete si mai putin palpabile aduse in fata noastra de-alungul timpului, nu voi incerca sa transmit anumite mesaje si idei, nu voi incerca sa conving sau sa desfiintez anumite conceptii si judecati la urma urmei. Nu voi incerca sa fac nimic, ci doar sa simt si sa inteleg. Doua verbe ce se opun prin relationarea lor catre functiile si actiunea ce o au prin definitie: a simti=legata de afectivitate, o actiune ce nu poate fi masurata, relationata catre suflet, iar a intelege=o actiune ce duce catre procesul gandirii, implicit creierul, prin urmare relationata catre concret si masurabil, catre analiza si rezultat, efect. Simple cuvinte, simple actiuni, simple exemple spre a descrie conflictul ce se afla in fiecare dintre noi, conflictul ce persista in fiecare dintre noi de-alungul intregii vieti, conflict ce il stingem cateodata in favoarea uneia dintre cele doua dimensiuni date ca exemplu, sau dimportiva conflict ce se adanceste in noi, insa totusi tot in favoarea uneia dintre ele…

Suntem cuprinsi de De Ce-uri de la varsta prescolara, de cand incepem sa silabisim primele cuvinte, si le purtam cu noi toata viata. Incercam sa aflam raspunsuri, sa ne domolim foamea acesta a De Ce-urilor. Caracaterizati ca fiinte umane prin gandire, logica, simt si intelegere, construiti fiind pe principiul relativ simplu si acceptat: cauza-efect; ajunsi in punctul in care acest principiu, banal pana la urma, este desfiintat, atunci…atunci ne nascocim, ne nastem, ne cream credinta. Un reper in care ne gasim si regasim intelesurile, in care ne adancim, care de fapt ne ofera echilibrul interior. Desi, da, o sa veniti sa imi spuneti, ca te nasti intr-o credinta, esti crescut si indoctrinat intr-una, te dezvolti pe parcusul intregii vieti inca de la nastere intr-o credinta; eu vin si afirm, cu riscul de a crea o definitie implicita, ca aceea nu este credinta, este doar propagarea indirecta si directa a unor mesaje, conceptii, judecati chiar, ca spre exemplu asemenea normelor sociale pe care le asimilam incontinuu cu sau fara efort, vointa si accept. Credinta apare cu adevarat in momentul cand o cauti, in momentul cand o constientizezi, cand o asimilezi voit si mai ales o simti si o intelegi, tu cu tine si nimeni altcineva, nu societatea, nu istoria transmisa prin scris si oral, nu lacasurile culte, nimic, doar tu si cu tine.

Nu cred ca exista timp si resurse materiale sa isi exprime fiecare fiinta umana de pe planeta asta opinia sa in ceea ce priveste acest concept, fie ea ordinara, fie ea mai inteleapta, fie ea umila. Si nici nu cred ca e necesar…Totul este inauntrul nostru si as vrea sa aduc in vedere din nou una dintre vorbele celebre ale unui om de stiinta A. Einstein, care a sustinut ca, pe masura ce studia mai mult universul, pe atat de tare credea tot mai mult intr-o putere supranaturala:

Este posibil ca totul sa fie scris stiintific, dar nu ar avea sens, este ca si cum ai scrie o simfonie de Beethoven ca o variatie intre presiunile de unda. Cum s-ar descrie senzatia unui sarut sau „te iubesc” al unui copil?

Categorii:Franturi

Eu si cu Tine

1 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

Prin natura noastra sociala, suntem construiti astfel incat sa ne dezvoltam si sa evoluam din punct de vedere psihic cu si prin ceilalti. Imaginea noastra raportata la/prin ceilalti poate fi redusa  la trei sintagme: ce cred ceilalti despre mine;  ce cred eu ca, ceilalti cred despre mine; ce cred eu despre mine. Prin aceste trei reprezentari pana la urma, consider ca evoluam in societate alaturi de ceilalti. Intodeauna mi-am adresat intrebarea: cum ar fi fara ceilalti? Cum ar fi sa incep sa traiesc singura si fara ceilalti?…

Ne formam si ne modelam dupa cei din jurul nostru, dupa familie in primul rand, fiind primul mediu in care ne nastem de altfel. Dupa care mediile se extind si devin tot mai diverse: cel al prietenilor, cunostintelor, colectivului de munca, dar mai ales cel intim, alaturi de partener. Cel din urma devine in final cel mai important si deopotriva decisiv in evolutia personala. De aceea orice ruptura, distantare, shimbare a mediului respectiv, aduce totodata o schimbare a sinelui si mai ales constientizarea ca eul nostru este format, dezvoltat si consolidat cu, datorita si mai ales prin ceilalti. Si aici ma intorc la cele trei sintagme, reducandu-le doar la una si cea mai importanta: ce cred eu despre mine?… Atunci ajungem sa ne cunoastem  prin proprii ochi, doar cand cu adevarat traim singuri si invatam sa traim singuri. Atunci ne gasim locul nostru, ne simtim propriul miros, ne auzim propriul sunet. Atunci reusim sa ne definim ca indivizi, ca unici, ca noi si atat…

Cea mai mare temere in sufletul si in viata fiecaruia dintre noi este sa nu fim singuri, devenind astfel un instinct al fiintei umane, asemenea trebuintei de afiliere si stima (definita stiintific), imediat deasupra celor fiziologice caracteristice si animalelor. Prin urmare devine o necesitate de convietuire, insa de ce? De ce atunci cand ramanem singuri, viata ne sperie si ne ingreuneaza traseul evolutiv? De ce, cand de fapt atunci reusim cu adevarat sa ne cunoastem pe noi insine, atunci reusim cu adevarat sa ne intelegem noi pe noi, atunci ne definim cu adevarat, atunci ne dezvoltam atat psihic cat si sipirtual la un nivel mai inalt, atunci vedem viata in toate aspectele ei…

Va invit asadar catre o mica incursiune in timp si in viata voastra, sa va punctati traseul pe segmentele in care ati reusit sa treceti prin viata cu adevarat singuri si pe segmentele in care ati convietuit in permanenta cu cineva. Si sa va intrebati: cand de fapt m-am regasit pe mine cu adevarat, cand de fapt am resusit sa fiu cu adevarat un sine, sa imi creez o individualitate, cand de fapt m-am definit in societate?…dar mai ales: stiu sa traiesc singur?

Categorii:Franturi

Stop it in time…

26 August 2010 2 comentarii

“Viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge in punctul tau cel mai inalt, de a te simti nemultumit cand nu reusesti sa o faci” spunea Paulo Coelho

Ce este viata pana la urma?….

Cand te uiti in urma si cauti salturile cu parasuta, care de fapt sunt doar salturile de pe un picior pe altul, in cel mai bun caz de pe o stanca de cativa centimetri..

Cand te uiti in urma si cauti riscurile, avantul tau in viata si curajul de a lupta si nu gasesti decat siguranta si comoditatea, teama de a simti viata cu adevarat..

Cand te uiti in urma si esti  jos, ai cazut si nu e nimeni sa te ridice, sa iti intinda o mana pe care cu  sufletul deschis si plin recunostinta ai prinde-o si nu i-ai mai da drumul si atunci..atunci te ridici singur..

Cand te uiti in urma si esti mereu nemultumit de conditia ta, de punctul in care te afli, de viata pe care o ai..

Sau poate contrar a tot, cand te uiti in urma si sufletul iti zambeste cu o admiratie inimaginabila catre muntii escaladati si catre drumul parcurs pana sus..in varful muntilor..

Oricum ar fi, suntem tot mai patrunsi de cotidian, de obisnuit, de rutina, de nimicul de zi de zi. Ne robotizam pe zi ce trece, datorita a multor factori ce tin in primul rand de mediul in care traim, de familia noastra, de mica “societate” in care ne invartim. Uitam sa simtim viata in adevaratul ei sens, uitam sa ne bucuram de nimicurile unei zi banale, de oamenii din jurul nostru, de un simplu zambet, de o simpla vorba venita din suflet. Anormalul a devenit normal, am desfiintat incet limita intre normalitate si anormalitate, suntem intr-o continua fuga dupa “ceva”, dupa achizitii materiale si “sufletesti”. Ne intocmim planuri, liste, proiecte de viitor: sa vizitam, sa dam nastere diverselor proiecte personale, sa cumparam, sa achizionam, sa ne imbogatim “sufletele”, dar omitem cu desavarsire sa ne preocupam de sufletul nostru, cel care de fapt ne infrumuseteaza si ne defineste ca fiinte umane.  Ce inseamna de fapt sa faci ceva pentru sufletul tau? Inseamna sa te opresti pentru cateva secunde din nebunia vietii tale si sa privesti inauntrul tau cu adevarat. Sa traiesti ca si cum maine nu ai mai fi, ca si cum azi e ultima zi in care mai poti vedea un rasarit sau un apus, sa reusesti sa iti lasi sufletul sa zboare cu adevarat…

Tot Paulo Coelho ne invata ca “dragostea nu este in celalalt, este in noi insine, noi o trezim”, trebuie asadar doar sa o descoperim si sa o lasam sa ne invite sufletul intr-un dans fara final, cu pasi alerti, vioi sau lenti, “dar pentru trezirea asta avem nevoie de un altul”…

Va indemn sa va opriti pentru o zi, din ritmul alert al vietii in care traiti si  sa va ganditi cu adevarat la ceea ce reprezentati in viata voastra, sa reflectati asupra a tot ceea ce va inconjoara si asupra voastra, un mic proces de introspectie, in urma caruia sa va apreciati mult mai mult, sa va apreciati sufletul mult mai mult, sa il considerati prioritar in viitorul vostru, sa zburati pt o zi…



Categorii:Franturi
%d blogeri au apreciat asta: